miercuri, 24 decembrie 2008
duminică, 5 octombrie 2008
Menestrelul si printesa
- Nu ma crezi, dar sa sti ca ma iubea printesa mea, spuse menestrelul jerpelit in timp ce isi turna tremurator in paharul din lemn.
Rasete mai mult sau mai putin retinute se auzira din jur.
Era o adunatura obisnuita de oameni pentru un han aflat undeva aiurea, localnici ce veneau sa-si petreaca seriile la un pahar de vorba, calatori ce aveau sa porneasca a doua zi spre cine stie ce alte zari cu ochii carpiti de somn…
- Da, ma iubea mult printesa mea, repeta incet menestrelul.
- Si era frumoasa ? intreba un negustor de postavuri facand cu ochiul asistentei ce se stransese in jurul mesei.
- Mai frumoasa ca o dimineata insorita de primavara, mai frumoasa decat cascada ce canta pe muntele Amin, mai frumoasa decat tapiseria de stele ce sclipesc zambitoare noaptea in desertul Arabiei…
- Hihihi, si zi asa mestere, tu si o preafrumoasa printesa ! izbucni razand si un taran gras, cu o gusa asudata care stralucea rosie in lumina opaitului de deasupra mesei.
- Da, era printesa mea… se auzi raspunsul ca un oftat al menestrelului.
Un hohot de ras general si de nestapanit porni in jurul mesei. Doi calugari, cine stie cum ajunsi si ei pe acolo, aproape ca rageau tinandu-se unul de altul.
- Ce sa zic fiule, ai fost un norocos, spuse unul dintre ei cu o voce groasa si puternica, obisnuita se vede mai degraba cu infierarea pacatelor credinciosilor de la amvon decat cu consolarea unui biet suflet singur intr-un han aiurea.
Hangita, care se oprise din alergat de colo-colo pe timpul povestirii menestrelului, se apropie furioasa si il lua de ureche pe taranul cel gras strigand si la ceilalti:
- Ia valea mai badaranilor, lasa-ti omul in pace ! Hai, mai toparlanilor miscati miscati ! urla la ei cu vocea groasa in timp ce ii inghiontea ba pe unul ba pe altul departe de masa cu pricina.
In fata interventiei atat de hotarate nimeni nu se gandi nici macar sa opuna rezistenta, doar mai schimbara intre ei cateva glume cu privire la sarantocul de menestrel si printesa lui de basm.
- Statea la fereastra iatacului ei in fiecare seara ca sa ma astepte… continua incet menestrelul nedandu-si seama ca cei carora li se adresase pana acum nu mai erau in jur. Iubirea mea…
Hangita il privi trista si se aseza in fata lui. Isi sterse cu un stergar fruntea, se scutura ca si cum ar vrea sa arunce in laturi melancolia ce i-o insuflase povestea acestui calator si isi aranja cocheta cateva fire de par ce evadasera din stransoarea cocului.
- Si cum arata ? intreba ea curioasa.
- Are parul blond precum aurul rochiei Sfintei Fecioare ce este scoasa de Boboteaza in Valencia in procesiune. De obicei are in el prinsa o floare, pe care imi placea sa o miros cand ii mangaiam seara incet parul… Doi ochi albastrii clari precum lacul Alegote dimineata dupa o noapte linistita, un zambet larg in care iti vine sa te pierzi…
Hangita nu se putu abtine sa nu arunce o privire, in timp ce il asculta, la ciobul de oglinda agatat pe unul dintre peretii innegriti de funingine. Nu mai facuse de mult acest lucru pentru ca nu se mai recunostea de multi ani in ceea ce vedea. Nici acum nu mai gasi parul cret lung negru pe care il stia, vazu doar un coc brazdat cu fire argintii. Nici trupul cel vedea nu era al ei, era o inchisoare de carnuri si grasime. Nici sanii nu mai erau aceia care fusesera de atatea ori sarutati acum oare cati ani de iubitul ei, si degetele groase nu aveau nimic comun cu degetele ei subtiri pe care candva, de mult, un inel alunecase. Doar sclipirea-i verde din ochi parca era aceeasi, aceeasi cu a fetei care canta fericita pe umarul vreunui cavaler indragostit, seara, intr-un han de aiurea.
Isi simti ochii umeziti si il privi pe amaratul din fata ei cum continua sa sopteasca de unul singur despre iubirea lui. Desi probabil ca nu avea un sfant, decise sa il lase sa se odihneasca intr-o odaie. Il ridica cu o mana de pe banca, atenta sa nu ii sfasie si mai mult haina, ii lua in cealalta mana bocceluta stransa de lauta si taras grapis il duse sus pe scara spre o camera.
…
- Nu ma crezi, dar sa sti ca ma iubea printesa mea, spuse menestrelul jerpelit in timp ce isi turna tremurator in paharul din lemn.
Si in acest han alti oameni dar la fel de veseliti de nepotrivirea dintre aratarea povestitorului si istoria lui. Dandu-si coate veseli il bombardau cu: „Si cum arata ?”, „Unde ?”, „Hai zi”.
- Are parul intunecat precum padurea prin care vrei sa te pierzi in dogoarea unei zile de vara, si carliontat de zici ca sunt aracii viei coapte ce ne-a dat acest vin, are ochii verzi precum frunzele ce scot capul vesele primavara pe crengile renascute, un zambet pentru care ai calatorii pana in Hades si inapoi, un glas ce te imbata, degete subtiri care abia asteptam sa le simt atingandu-ma si un trup de zvarluga… Iubita mea…
Rasete mai mult sau mai putin retinute se auzira din jur.
Era o adunatura obisnuita de oameni pentru un han aflat undeva aiurea, localnici ce veneau sa-si petreaca seriile la un pahar de vorba, calatori ce aveau sa porneasca a doua zi spre cine stie ce alte zari cu ochii carpiti de somn…
- Da, ma iubea mult printesa mea, repeta incet menestrelul.
- Si era frumoasa ? intreba un negustor de postavuri facand cu ochiul asistentei ce se stransese in jurul mesei.
- Mai frumoasa ca o dimineata insorita de primavara, mai frumoasa decat cascada ce canta pe muntele Amin, mai frumoasa decat tapiseria de stele ce sclipesc zambitoare noaptea in desertul Arabiei…
- Hihihi, si zi asa mestere, tu si o preafrumoasa printesa ! izbucni razand si un taran gras, cu o gusa asudata care stralucea rosie in lumina opaitului de deasupra mesei.
- Da, era printesa mea… se auzi raspunsul ca un oftat al menestrelului.
Un hohot de ras general si de nestapanit porni in jurul mesei. Doi calugari, cine stie cum ajunsi si ei pe acolo, aproape ca rageau tinandu-se unul de altul.
- Ce sa zic fiule, ai fost un norocos, spuse unul dintre ei cu o voce groasa si puternica, obisnuita se vede mai degraba cu infierarea pacatelor credinciosilor de la amvon decat cu consolarea unui biet suflet singur intr-un han aiurea.
Hangita, care se oprise din alergat de colo-colo pe timpul povestirii menestrelului, se apropie furioasa si il lua de ureche pe taranul cel gras strigand si la ceilalti:
- Ia valea mai badaranilor, lasa-ti omul in pace ! Hai, mai toparlanilor miscati miscati ! urla la ei cu vocea groasa in timp ce ii inghiontea ba pe unul ba pe altul departe de masa cu pricina.
In fata interventiei atat de hotarate nimeni nu se gandi nici macar sa opuna rezistenta, doar mai schimbara intre ei cateva glume cu privire la sarantocul de menestrel si printesa lui de basm.
- Statea la fereastra iatacului ei in fiecare seara ca sa ma astepte… continua incet menestrelul nedandu-si seama ca cei carora li se adresase pana acum nu mai erau in jur. Iubirea mea…
Hangita il privi trista si se aseza in fata lui. Isi sterse cu un stergar fruntea, se scutura ca si cum ar vrea sa arunce in laturi melancolia ce i-o insuflase povestea acestui calator si isi aranja cocheta cateva fire de par ce evadasera din stransoarea cocului.
- Si cum arata ? intreba ea curioasa.
- Are parul blond precum aurul rochiei Sfintei Fecioare ce este scoasa de Boboteaza in Valencia in procesiune. De obicei are in el prinsa o floare, pe care imi placea sa o miros cand ii mangaiam seara incet parul… Doi ochi albastrii clari precum lacul Alegote dimineata dupa o noapte linistita, un zambet larg in care iti vine sa te pierzi…
Hangita nu se putu abtine sa nu arunce o privire, in timp ce il asculta, la ciobul de oglinda agatat pe unul dintre peretii innegriti de funingine. Nu mai facuse de mult acest lucru pentru ca nu se mai recunostea de multi ani in ceea ce vedea. Nici acum nu mai gasi parul cret lung negru pe care il stia, vazu doar un coc brazdat cu fire argintii. Nici trupul cel vedea nu era al ei, era o inchisoare de carnuri si grasime. Nici sanii nu mai erau aceia care fusesera de atatea ori sarutati acum oare cati ani de iubitul ei, si degetele groase nu aveau nimic comun cu degetele ei subtiri pe care candva, de mult, un inel alunecase. Doar sclipirea-i verde din ochi parca era aceeasi, aceeasi cu a fetei care canta fericita pe umarul vreunui cavaler indragostit, seara, intr-un han de aiurea.
Isi simti ochii umeziti si il privi pe amaratul din fata ei cum continua sa sopteasca de unul singur despre iubirea lui. Desi probabil ca nu avea un sfant, decise sa il lase sa se odihneasca intr-o odaie. Il ridica cu o mana de pe banca, atenta sa nu ii sfasie si mai mult haina, ii lua in cealalta mana bocceluta stransa de lauta si taras grapis il duse sus pe scara spre o camera.
…
- Nu ma crezi, dar sa sti ca ma iubea printesa mea, spuse menestrelul jerpelit in timp ce isi turna tremurator in paharul din lemn.
Si in acest han alti oameni dar la fel de veseliti de nepotrivirea dintre aratarea povestitorului si istoria lui. Dandu-si coate veseli il bombardau cu: „Si cum arata ?”, „Unde ?”, „Hai zi”.
- Are parul intunecat precum padurea prin care vrei sa te pierzi in dogoarea unei zile de vara, si carliontat de zici ca sunt aracii viei coapte ce ne-a dat acest vin, are ochii verzi precum frunzele ce scot capul vesele primavara pe crengile renascute, un zambet pentru care ai calatorii pana in Hades si inapoi, un glas ce te imbata, degete subtiri care abia asteptam sa le simt atingandu-ma si un trup de zvarluga… Iubita mea…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
